Căutând azi un articol, am intrat pe acest site, care este de fapt, un blog. Blogul meu personal. Locul în care am început să îmi aștern gândurile acum mai bine de 6 ani, atunci când treceam prin multe schimbări fizice și emoționale, despre care nu știam atunci că reprezintă de fapt piese pentru o nouă direcție pe care o va lua viața mea.
Redescoperindu-l azi mi s-a făcut dor să scriu aici așa cum scriam pe vremuri, când încă bucata de terapeut în mine nu era formată, când scriam ca Ancuța. Mă gândesc adeseori la cât de mult ne ancorăm în profesiile noastre, de cât de mult le lăsăm să ne caracterizeze. Mi-am propus în ultimul an să mă reconectez mai mult la omul din mine, ceea ce simt că tare bine va prinde și psihoterapeutului din interior.
Când începusem timid să scriu aici, Romina mi-a spus că îi place tare mult cum scriu, că scriu cu sufletul. Nu știu dacă ea își mai amintește, dar cu mine a rămas. Și cred că mi s-a făcut dor să scriu mai mult cu sufletul.
Am început să scriu nu doar pentru că îmi era dor, ci și pentru că e început de lună, iar mie începuturile îmi plac și îmi dau speranță, mai ales atunci când urmează unei perioade tare dificile din punct de vedere emoțional pentru mine, care încă mai are nevoie să se așeze.
Așa că scriu și cu speranță, iar de ea avem mare nevoie. Tot timpul.
Și mai scriu și pentru a marca încă o dată ieșirea la capătul tunelului, ieșire pe care e tare, tare important să o avem în minte în perioadele de greu și de criză.
Să știm că suntem în tunel, în criză, dar că vom ieși de acolo. Mai prăfuiți, mai juliți în genunchi, pe brânci sau ajutați de alții și cu siguranță, mai rezilienți, dacă rămânem conștienți de noi, de proces și ne luăm de acolo ce avem de învățat. Ce avem de învățat, dar nu cu acea duritate „că viața ne dă lecții”, ci ce avem de învățat care să ne ajute să creștem emoțional, să ne lucrăm coloana vertebrală, să contribuim la o stare de bine a noastră și a celor din jur.
Un alt motiv pentru care scriu aceste rânduri este că am simțit nevoia în ultimele zile ca într-un fel sau altul să împărtășesc ce m-a ajutat pe mine. Să rămână aici scris, pentru voi și pentru mine, la nevoie.
Așadar ce m-a ajutat pe mine a fost să:
- nu mă însingurez și să mă închid în mine cu gândul că voi reuși să mă descurc
- povestesc cu oameni apropiați, dar și cu specialiști din alte domenii, care să mă ajute specific pe dificultatea pe care o aveam
- ies din cadru cât de des, adică să ies din oraș în weekenduri, chiar și pentru o zi
- petrec timp în natură în aceste ieșiri
- iau o pauză de la activitatea din cabinet
- scriu în jurnal
- îmi încep ziua cu mișcare ușoară, cum ar fi stretching, yoga, plimbări
- mă hidratez și să mănânc sănătos atunci când am putut să mănânc
- mă conectez cu copii și cu cățelușul nostru- ei reușesc atât de simplu să ne aducă în prezent și în lucruri simple care contează
- plec mai multe zile „din cadru”, chiar dacă nu demult revenisem din concediul de vară
- continui cu evenimentele faine care erau deja programate și care acum, privind în urmă, sunt ca niște insule de bine în luna care a trecut
- îmi dau spațiu să procesez în propriul ritm ce se întâmplă fără să pun presiune pe mine
- trag aer în piept cât de des pot
În spatele acestor înșiruiri de rânduri peste care uneori trecem repede sau le citim pe fugă stau mulți ani de muncă, încercări susținute de a rămâne prezentă în mine și conștientă de proces.
Sunt lucruri cărora dacă le dăm voie, în momentele de criză nu ne vor ridica la cer, dar ne vor ajuta să plutim până la mal fără să ne înecăm. M-aș bucura pentru mine și pentru tine să nu le mai subestimăm importanța acum sau pe viitor.
Ele mi-au creat un spațiu de liniște și bine, chiar dacă nu a fost un spațiu fizic, ci mai degrabă unul emoțional.
Vă mulțumesc tare mult celor care mi-ați fost și îmi sunteți alături, pentru că nu a fost doar despre sprijin, ci și despre vindecarea unor părți care mult prea mult timp s-au încăpățânat să creadă să se pot descurca singure.
Atât am simțit să aștern aici în seara aceasta, după mult timp, dar cu multă sinceritate și simt eu, vulnerabilitate.
Sper să ajungă la cine are nevoie să citească aceste rânduri.
Ancuța
P.S.: Las aici această poză făcută acum câteva zile pe care o asociez cu speranță pentru mai bine și cu ceea ce scriam mai sus, ieșirea din vale sau din tunel.
Frumos si de folos! Multumesc!