Povestea acestei fotografii

29 aprilie 2020 Ancuța Trăiri și gânduri 0

Azi am intrat pe blog și mi-a apărut în prim plan imaginea de mai jos, pe care am folosit-o pentru ultimul articol.
Poza este făcută în Phnom Penh, capitala Cambodgiei, în anul pe care l-am dedicat călătoriei, chiar cu câteva zile înainte de revelion. Îmi amintesc foarte bine momentul în care a fost făcută. Deși am văzut multe în acel an, știu cum arăta cafeneaua, cu ce eram îmbrăcați, pot să văd și acum vitrina cu prăjituri, cappucino cu spumă cremoasă, îmi amintesc foarte bine ce povesteam.
Cafeneaua se numea Brown Coffee. Pe masă aveam o agendă în care îmi scriam ideile despre ce aș vrea să fac pe mai departe și obiectivele pe anul care urma. M-am oprit, pentru că nu aveam vizibilitate în viitorul, nu puteam să văd, nu știam unde vom fi. Acela a fost momentul în care Cristi mi-a făcut poza.
Atunci exista un singur acasă cert pentru noi, cel unde aveam familia. În rest vândusem tot la plecare, am vrut ca dacă alegem să ne întoarcem în România să o facem pentru că vrem, nu pentru că avem bunuri care să ne tragă înapoi. 

Revenind la momentul din cafenea, simțeam că era multă incertitudine cea pe care o trăiam, multe întrebări fără răspuns, un mâine în care constant nu știam cum o să fie și uneori nici unde o să fie. A fost o alegere asumată, dar asumată pe baza unor așteptări și a experienței altor persoane despre care citisem. A fost frumos, a fost greu, a fost cea mai utilă și diversă formă de educație care și-a pus amprenta asupra noastră. Dar despre asta puteți să citiți aici, pe blogul de călătorie. 
Ceea ce m-a determinat să scriu articolul nu este doar expunerea unei povești, ci mai degrabă ceea ce a avut ecou în mine legat de ea, și anume faptul că din anumite puncte de vedere am mai trăit incertitudinea din aceste zile, am mai avut experiențe în care nu am putut să mă proiectez într-un viitor apropiat, în care au existat multe întrebări. Sigur, o călătorie nu e o pandemie, însă părți din ce trăim acum am mai trăit cândva, chiar dacă nu la aceeași intensitate și probabil nu toți deodată. Mie mi-a dat speranță poza asta și am realizat că tot din anumite puncte de vedere am mai multe aspecte clare și certe în viața mea acum decât am avut atunci, iar atunci aveam acces la experiențe la care acum nu am. Avem tendința să ne uităm la un mai bine de care ne agățăm în trecut sau pe care îl proiectăm în viitor și parcă ne e greu să vedem resursele din prezent. Cum spunea Yalom, e nevoie să renunțăm la speranța unui trecut mai bun.
La scurt timp, un călugăr budist a venit la ușa cafenelei și a așteptat. Este ceea ce fac în fiecare dimineață, ies pe străzi să primească de la oameni alimente sau bani pentru acea zi. Când a plecat, m-am întrebat din nou: oare cum trăiesc acești oameni fără certitudinea zilei de mâine? Sunt împreună și se bazează unii pe alții, dar și pe comunitatea din care fac parte, așa cum sper că vom face și noi după 15 mai sau chiar înainte. Împreună o să fie cumva, chiar dacă nu știm exact cum.
Cam acestea au fost gândurile mele din pauza de masă de azi. Simt că aș mai continua, pentru că știu că e mult mai complex subiectul, dar prefer să mă opresc la inspirația de moment și la primele gânduri pe care le-am avut.
Să ne revedem cu bine, în siguranță!

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel.: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Foto copertă articol: Unsplash

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*