Cineva mi-a adresat această întrebare: Câți ani vrei să trăiești?
O întrebare care m-a pus pe gânduri mult timp și care din când în când îmi mai revine. Intenția ei nu este de a ne considera stăpâni pe viața noastră și să spunem că mai vrem să trăim x ani și să fie așa cum decidem noi. Neprevăzutul este o constantă, fie că ne place, fie că nu.
Întrebarea aceasta sperie prin faptul că face trimitere la ideea de moarte. Prin cuvintele pe care le conține trasează o linie, la un moment dat va fi un sfârșit. Ceea ce ne scoate din bula noastră de oameni speciali și de mie nu mi se poate întâmpla și ne împrăștie iluzia imortalității pe care o avem. Zilele trecute priveam seria filmelor Sex, death and the meaning of life. Întrebarea care s-a conturat la final a fost că dacă suntem singurii responsabili de această viață și dacă nu există nimic după, dacă am conștientiza cu adevărat asta, cum am trăi diferit?
Revenind la această întrebare, scopul ei a fost unul pragmatic. Ce ești dispus să faci pentru a trăi mai mult, ceea ce ține de tine, evident. Ești dispus să renunți la ceva, să faci ceva diferit?
Ești dispus să faci tot posibilul pentru a trăi în liniște, mai armonios? Poate să renunți la viciile pe care le ai acum? Până unde poți să îți asumi un risc care îți pune viața în pericol? Și aici nu mă refer la sporturi extreme, ci la activitățile pe care le facem zi de zi care la un moment dat ajung să ne pună viața în pericol.
Am avut cândva la interviu un candidat, avea 45 de ani, părea de 65, cel puțin. Lucrase pe poziții de management la firme de renume. De 10 ani era pe cont propriu. A renunțat la poziții și la bani în momentul în care nu mai știa dacă e zi sau noapte, când nu mai era capabil să răspundă la telefoanele care sunau în continuu și când și-a dat seama că are copii adolescenți și nu își amintește prea multe despre cum au ajuns la acea vârstă. De 10 ani lucra pe proiecte cu foștii angajatori, dar din postura de consultant. El își făcea programul, el seta limitele și tarifele. Prefera să lucreze puțin și pe sume mari. Cumva, îi ieșea. Venise la interviu să vadă despre ce e vorba și să își ofere serviciile de consultant, cel mult era interesat de un job part-time dacă nu era prea stresant. Lejeritatea și sinceritatea lui, faptul că a menționat că nu își dorește ceva stresant pentru el, m-au uimit. De ce? Pentru că sunt puțin oameni care spun asta la interviu, deși mulți își doresc același lucru, un job care să le permită să trăiască și să își crească copiii. Suntem diferiți, dar majoritatea dintre noi își doresc aceleași lucruri, caută liniștea și o împlinire sufletească, o satisfacție că au reușit să facă ceva măreț, ceva care să rămână în urma lor.
Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, eu vreau să trăiesc mulți ani, mă gândesc la un peste 90 de ani. 🙂 Am început de ceva timp să mă gândesc la mine în primul rând atunci când aleg ceva și refuz să intru în situații nesănătoase, de victimizări și centrare pe probleme. Nu știu cât voi trăi, dar vreau să trăiesc frumos.
Am fost acum două zile la un curs de meditație ținut de o doamnă în vârstă (mi se pare ciudat să îi spun așa la cum arată) care locuiește în Bali de 4 ani. Și-a făcut aici o casă în mijlocul câmpului, nu are vecini, doar la câteva minute de ea. Face yoga zilnic pentru oricine îi trece pragul. Are un studio în aer liber unde își primește clienții. Are o casă atât de frumoasă și de simplă, lemn și geamuri. Are o pisică și multă liniște. A doua zi ne-am întâlnit cu ea la un restaurant, era însoțită de sora ei care venise la ea în vizită. M-a izbit diferența dintre ele. Profesoara de yoga părea mai tânără, deși sigur e sora mai mare, se vede de la o poștă, dar condiția ei fizică, eleganța ei în hainele largi, toate trădau o tinerețe interioară. Sora ei mergea greoi, șchiopăta parcă, părea îmbătrânită psihic, nu fizic. Aaa, nu cred că v-am spus că cea care practică yoga are peste 70 de ani.
În plus față de cele scrise mai sus, imaginea lor m-a făcut încă o dată să mă întreb cum vreau să trăiesc în așa fel să nu târăsc peste câțiva zeci de ani și în așa fel încât să mă bucur cât mai mult de faptul că sunt aici.
Nu putem decide cât mai trăim, dar putem decide cum trăim, pentru că s-ar putea să fie o conexiune între cele două mai mare decât ne putem noi da seama.
Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Sursă foto copertă articol: Unsplash
Ancuța
Mi-a placut foarte mult tema articolului si modul in care tu, Ancuta ai prezentat-o.Si eu spun ca, nu decidem noi cat traim dar suntem responsabili de modul in care traim anii ce ni sunt dati sa-i traim pe acest pamant.Eu am ajuns la aceasta concluzie destul de tarziu.Ma bucur pentru tine ca, tanara fiind, vei avea sansa sa-ti traiesti viata asa cum iti place. Numai bine!
Mulțumesc, mă bucur că v-a plăcut și că v-ați pus această întrebare. Până la urmă, deciziile pe care le luăm zilnic legate de noi sunt cele care contează și cele care fac diferența. Toate cele bune. Ancuța