Circula pe Facebook un filmuleț despre adicții. Ideea era că la baza oricărei dependențe se află nevoia de conectare, de apartenență.
Atunci când ne gândim la adicții, primul gând care ne vine în minte este legat de droguri, apoi de alcool, apoi de jocurile video etc. Poate nu în ordinea aceasta, poate nu la fel pentru toți.
Adicțiile pot fi însă și legate de mâncare, de job, de sport sau de alte activități care aparent nu au cum să ne dăuneze. Ne afundăm în ele, căutăm în ele ce nu primim de la cineva. Cum ne dăm seama că e o dependență sau o fugă în ceva? Atunci când ocupă mai mult spațiu decât e firesc în viața noastră.
Despre ce înseamnă conectarea cu partenerul de viață am mai scris și în articolul Sufletul pereche nu se naște, se face. Se spune că moneda de schimb pentru conectare este disconfortul vulnerabilității. Până să ajungem acolo, mai sunt câțiva pași de făcut și de integrat. În relația de cuplu pare de multe ori că există un teren de luptă pentru dreptate, o bătălie care se dă între orgolii și o competitivitate dusă uneori la extrem.
Ne e teamă să ne arătăm sentimentele, să ne arătăm pe noi așa cum suntem. Ne e greu să fim vulnerabili și astfel ne e greu să ne conectăm cu cei din jur, iar când nu ne conectăm cu Cineva, ne conectăm cu Ceva.
Să fii conectat cu partenerul înseamnă să fii prezent în relație, să te vulnerabilizezi, să discuți ce te frământă, să ceri ajutorul, să spui Te iubesc!, să fii acolo. Lista poate continua. Voi reveni pe subiect într-un alt articol despre relațiile de cuplu. În cadrul acestuia aș vrea să abordez ideea de conectare puțin și în afara cuplului.
Conectarea cu cineva nu înseamnă neapărat cu un partener de viață. Scriind asta mă gândesc la cât de importantă era comunitatea cândva la noi, cum ne conectam unii cu alții, cum ne petreceam timp în fața casei sau în fața blocului. Cel mai recent am văzut asta în Bali, unde spiritul comunității încă există, altfel și la ei decât acum mulți ani, dar în continuare cu tradiții și obiceiuri prin care oamenii ajung să petreacă timp împreună.
Bine, bine, dar ce e de făcut? Nu suntem nici în Bali și nici în satele din România de acum câțiva ani. Suntem, poate, în orașe mari, industrializate, corporatizate, abia mai scoatem capul din zi. Cu riscul de a crea frustrări sau supărări, vă spun că tocmai asta consider că e problema. Petrecem prea mult timp făcând lucruri care la finalul zilei nu ne aduc fericirea. Nu mai știm să punem frână, să punem stop. Ne e greu în primul rând să ne conectăm la noi, pentru că de fapt, de acolo începe, de la a fi noi în contact cu noi și cu nevoile noastre. Ori dacă suntem obosiți și alergați, cum și când ne mai gândim la aceste nevoi? Vine a doua zi peste noi și nu mai e vreme, căci o luăm de la capăt.
Știu că e dificil și nu vă spun din cărți. 🙂 E dificil să te oprești și după ce ți-ai dat seama că e timpul să o faci, darămite dacă ești acoperit de ele. E dificil, dar nu e imposibil. Până la urmă, un pas spre conectare este și acela de a spune că nu mai poți, că ai nevoie de ajutor, de o îmbrățisare sau de un umăr pe care să oftezi la final de zi.
Ceva nu ne va putea oferi niciodată ceea ce ne poate oferi Cineva.
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/
Foto copertă articol: Unsplash, Duy Pham
Toate cele bune,
Ancuța
Lasă un răspuns