Ideea eternității, a unui ceva care se întâmplă după această viață, a unei renașteri ne face să nu apreciem fiecare clipă din viața noastră. Deși nimeni nu știe cu certitudine dacă ceva se întâmplă după moarte, noi preferăm să ne amăgim că va fi ceva. Și este de înțeles, ideea unei dispariții totale a eului, a conștiinței, a noastră, a fiecăruia poate fi ceva greu de digerat pentru majoritatea oamenilor.
Fără să fac referire la vreo formă de religie sau de spiritualitate, îmi doresc ca acest articol să ridice câteva întrebări în mintea cititorului.
Trăim în goană, fugind și abia avem timp să ne oprim să respirăm și să o luăm de la capăt. Nutrim iluzia libertății, mai mult decât atât, pe cea a eliberării.
Ne gândim constant la un mai bine care întârzie să apară, pentru că mereu este proiectat în viitor, mereu pare că ne poate aștepta undeva, dar nu facem prea multe pentru a-l aduce în viața noastră. O să vă dau un exemplu scurt, dintr-o statistică citită zilele trecute: 79% dintre femei consideră că viața lor s-ar schimba radical în mai bine dacă ar slăbi. Repet, 79% dintre femei. Că mă aflam în statistică acum 2 ani este foarte adevărat. Aceste femei, eu credeam pe atunci că dacă slăbesc voi fi mai fericită, mai veselă, mi se vor întâmpla lucruri mai bune, voi trăi mai intens și mai frumos etc. Vă dați seama ce ne facem noi nouă? Alegem să trăim nefericiți cu aceste iluzii. Și nu e greu de înțeles într-o societate care pune accent pe a avea, pe a arăta într-un fel sau altul și mai puțin pe a fi și pe a trăi.
Ne trăim majoritatea vieții închiși în clădiri, fie că sunt ele case, birouri, bibilioteci, restaurante etc.
Alergăm pentru a întâlni așteptări, pentru a respecta termene limită, pentru a ne satisface nevoi create. Simplu este complicat. Avem atâtea opțiuni la orice încât ne e greu să mai gândim simplu, să reducem ceva la absurd, să luăm lucrurile cu pași mărunți și să ne întrebăm dacă avem nevoie de ceea ce ni se oferă.
Într-o lume în care totul pare posibil, noi ne setăm limite, ne angajăm autorități, ne punem bariere și ne este teamă să ieșim din mulțime, ne este teamă să ne urmăm calea noastră, dorința noastră, visul nostru. Într-o lume în care pare că totul se întâmplă deja, ne limităm creativitatea din frică să nu fim luați în derâdere, preferăm să stăm la un loc de muncă unde nu ne face plăcere să mergem, de teamă să nu rămânem pe drumuri, ne este teamă să ieșim din relații toxice, de teamă să nu fim judecați etc.
Suferim din cauza unei iluzii de mai bine care urmează să fie undeva, cândva.
Cred că un motiv pentru care ne comportăm astfel este din cauza ideii de eternitate pe ca o nutrim din diferite motive, fie ele religioase, spirituale sau pur și simplu pentru că ne e teamă să ne gândim că într-o zi vom muri. Însă este adevărat, într-o zi vom muri. Și eu, și tu. Sperie foarte mult, iar dacă aștern asta aici nu înseamnă că eu sunt privată de teamă. Însă mă ajută ceea ce am învățat în ultimul an, și anume că fiecare secundă trăită înseamnă o viață mai intensă, mai lungă. Atunci când ești prezent în ceea ce faci, ziua este mai mare, când iei atitudinea de explorator prin viață, momentele cresc în intensitate.
În Călătoria către sine, Yalom îl citează pe Nietzche care spune: Nu am de ce să mă tem, căci acolo unde e moarte nu sunt eu, iar acolo unde sunt eu, nu e moarte.
M-am gândit ieri că în concedii oamenii mănâncă mult, gustă din preparatele locului, tocmai pentru că se gândesc că poate nu vor mai reveni curând acolo, pentru că știu că acel concediu se va sfârși, nu e pentru totdeauna. Dacă am trăi cu același gând cu care mâncăm în concediu, anume că această viață se va termina și nu știm ce ne așteaptă după, am o bănuială că am fi mai prezenți în propriile vieți și mai fericiți.
Singura certitudine pe care o avem este cea de aici și acum.
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/.
Foto copertă articol: Unsplash, Stephen Leonardi
Dupa parerea mea, cel mai bun articol de pe acest blog. Si atat, atat de dureros de adevarat…