Ne refuzăm o nevoie firească și trăim în deconectare

Aud foarte des vorbindu-se despre senzația de singurătate, despre apăsarea ei, despre durerea de a fi acolo și tot atât de des aud teama de apropiere, teama de vulnerabilizare, de apropiere autentică.

Îmi trec zilnic prin față ochilor titluri de articole despre greșelile pe care le facem în cuplu, despre depresie, despre femei versus bărbați, despre cum să înveți să nu mai ai nevoie de nimeni și multe altele care merg pe aceeași direcție: susținerea că noi putem trăi singuri, că putem face față, că nu putem regla emoțional, că putem să trecem peste și că suntem puternici. Contrariul este considerat o dependență de celălalt, înseamnă să arăți că nu ești suficient tu cu tine, să recunoști că ai nevoie să fii iubit, acceptat, validat.


Vin și vă spun contrariul la contrariu: avem nevoie unii de alții, avem nevoie să aparținem și să fim conectați. Așa ne naștem, așa creștem, așa supraviețuim: alături de ceilalți. E o nevoie care nu moare cu perioada copilăriei, ci rămâne cu noi. Exact ca atunci când eram copii avem nevoie să ni se spună că suntem buni, avem nevoie să simțim că merităm să fim iubiți, avem nevoie să fim îmbrățișați și să fie cineva acolo pe umărul căruia putem plânge. Încercăm să negăm din răsputeri această nevoie, participăm la cursuri și webminarii care să ne învețe cum să putem singuri, dar ceea ce facem de fapt este să mergem contra curentului, să ne împotrivim naturii noastre, aceea de a aparține, de a face parte, de a fi împreună cu.

În spate e durere, uneori multă suferință, pentru că la un moment dat am fost vulnerabili, am arătat că avem nevoie și nu ni s-a dat sau și mai rău, am fost răniți fix atunci. Așa că ne protejăm prin a cere mereu și mereu confirmări înainte să ne lăsăm din nou vulnerabili sau prin a ne închide, prin a ne fereca în spatele unui zid.

Nu cred că există greșeli pe care le fac femeile sau pe care le fac bărbații, nu e vorba de vinovați sau despre faptul că nu mai există pasiune în cuplu, ci despre faptul că apare o reacție la durere care duce la deconectare. Fiecare crede că e celălalt de vină, dar fiecare a învățat că apropierea poate să doară și se apără cum poate: prin retragere, prin ceartă, prin critici, prin agresivitate, prin gelozie, prin a sta departe de viață intimă etc.

Vulnerabilitatea nu este ușoară și de multe ori, deloc confortabilă. Atunci de ce să apelăm la ea? Pentru că e foarte greu să ne îmbrățișăm când fiecare stă ascuns în spatele unui zid. 

Cred că e nevoie să doborâm niște mituri care ne trimit spre depresie, care se mai numește ea și tristețe trăită în singurătate. Unul dintre aceste mituri este că a putea singur înseamnă a fi puternic și independent. Un altul este că dacă avem nevoie de apropiere, cerșim sau suntem needy.

Am scris acest articol pentru că aud prezentări, citesc articole și cărți care ne învață trucuri despre cum să putem singuri, dar care nu ne spun că de fapt nevoia noastră umană și firească este să aparținem, să fim iubiți, acceptați și validați.

Voi încheia cu un citat plin de sens care spune multe despre imaginea de sine care se formează prin ochii care ne privesc, spus de Simona Herb: Nu putem fi mai buni decât ochii care se uită cel mai blând și mai frumos la noi.

Zile frumoase,

Psihoterapeut Ancuța Coman

Tel.: 0733 022 962

Email: ancuta.f.coman@gmail.com

Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.

Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/

Foto copertă articol: Unsplash, Samuel Zeller

Articole similare:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*