Acum 2-3 săptămâni, viața noastră arăta cu totul altfel, problemele noastre erau altele, dificultățile de atunci ne poate par probabil superficiale azi. Viața era predictibilă, te uitai în agendă și puteai intui cam pe unde ai fi sau ce ai face, te gândeai la cum ar arăta ziua ta. Chiar îți venea greu poate să mai adaugi ceva. Agenda era plină.
Azi o clientă mi-a spus: Ancuța, putem să ne vedem oricând vrei tu săptămâna viitoare. Agenda mea e goală.
Peste noapte e ca și cum am intrat în alt film. Ne-am făcut provizii, ne-am convins părinții să stea acasă, ne-am făcut loc în casele noastre de birouri, de dosare, am redescoperit rețete de ceva timp neîncercate, am creat activități pentru toată familia, am făcut curat, am dezinfectat etc.
Dar parcă am uitat să ne oprim și să conștientizăm ce se întâmplă.
Peste noapte am devenit specialiști în anxietate, de la a o simți la a-i liniști pe alții legat de ea. Peste tot e plin de reduceri, de oferte, de cursuri online. Peste noapte, lumea noastră s-a schimbat.
Iar noi am uitat să ne oprim.
Am sărit de pe o rotiță de hamster și am intrat pe alta, una online, de data aceasta.
Probabil vă întrebați deja ce vreau să obțin cu acest ton care poate părea trist, lipsit de speranță. Vreau să vă invit să ne oprim, să ne oprim și să conștientizăm ce se întâmplă. Și știu că nu e ușor să ne oprim și să privim în față ceea ce ne aleargă de câteva zile încoace, însă tocmai acesta e cercul. Suntem pradă a tuturor gândurilor și trăirilor care se desfășoară pe fundal în timpul în care noi alergăm, iar asta nu face decât să sporească anxietatea. Vorbim despre ea, dar nu stăm cu ea. Zilele acestea mi-am dat seama că acest al doilea cuvânt cel mai folosit după coronavirus, și anume anxietatea, pe care noi o tratăm general e atât de particulară, atât de altfel pentru noi: unii își simt amenințată relația în această perioadă, unii sănătatea lor, alții sănătatea familiei, mulți se preocupă de economie, de renegocieri de contracte, de oameni pe care îi au de plătit etc. Si
Ne-am urcat toți pe un val și știu că e greu, că de-ar fi ușor nu am povesti despre asta, însă e necesar să ne oprim sau măcar să avem curajul să ne uităm la el. Să ne uităm la el și să îl vedem, atât cât putem vedea noi acum, pentru că nu putem vedea prea multe, iar acesta este un alt aspect pe care îl avem de procesat.
Să ne oprim nu înseamnă să ne punem pe canapea la Netflix și nici să luăm o carte, nu înseamnă poate nici măcar să ne afundăm într-o meditație în acest tip de oprire la care vă invit eu, ci înseamnă să stăm puțin cu gândurile noastre, să fim prezenți în aici și acum, cu ceea ce este în interiorul nostru.
Și știți de ce e important să încetinim? Pentru că tot ce nu ne oprim să vedem acum va fi foarte greu de procesat mai târziu, pentru că așa se întâmplă în caz de traumă, tot ceea ce nu poate fi procesat atunci ducem cu noi, uneori toată viața. Iar ceea ce se întâmplă în aceste momente este să ne scoatem din priză de la emoții, însă noi nu suntem roboței ca să putem funcționa fără ele. E ca și cum am fi pe o scenă și am juca o piesă, iar pe fundal ar rula tot felul de imagini cu fricile noastre. Ne putem preface că nu le vedem, însă cu cât le ignorăm mai mult, cu atât ne vor impacta mai tare. O să spuneți poate că dacă ne oprim și ne lăsăm copleșiți de ele, la ce bun? Vă răspund că dacă ele sunt acolo, oricum ne copleșesc, ce e în noi va ieși tot prin noi, sub o formă sau alta. V-aș mai spune că fricile noastre vin să ne protejeze, nu să ne sperie, că ele vin cu un mesaj și chiar dacă e același la mulți dintre noi, el se aplică totuși altfel. V-aș mai spune că avem nevoie să nu fim singuri, mai ales când ele sunt mari și par copleșitoare. Vorbiți despre ele cu partenerul/a, cu familia, cu prietenii, cu colegii, apelați la un specialist, dar nu le ignorați.
Aș vrea să vă mai spun o poveste inventată de mine referitoare la frici, pe care o spun clienților mei mari și mici (și-am făcut și o rimă):): Aș vrea să vă imaginați că teama noastră este reprezentată printr-un pompier. Ca și cum fiecare dintre noi ar avea pompierul lui. Și acest pompier are un singur scop în viața lui, doar unul, și anume acela de a ne ține pe noi în siguranță. Iar acest pompier când simte miros de fum, chiar dacă nu e sigur că simte bine, el ne spune, pentru că în cazul în care ar fi el trebuie să ne protejeze. Dar noi îl dăm așa la o parte, că fix atunci s-a găsit el să ne deranjeze. Ce face el atunci? Păi ne atenționează și mai tare, că sensul lui (și anume să ne mențină pe noi în siguranță) pare că se pierde. Așa că el strigă și mai tare, și tot mai tare, pentru ca noi să-l auzim. Mai știți de unde am plecat? De la un posibil miros de fum. Aceea e teama inițială pe care am alungat-o și nu am stat de vorbă cu ea. Continuând firul poveștii pompierul ajunge să tragă de noi, să ne prindă de umeri și să ne zdruncine ca să înțelegem că suntem în pericol. Acela este de multe ori un atac de panică, iar noi credem că pompierul e rău pentru că face asta. El, de fapt, a vrut încă de la început să ne protejeze și să ne arate că s-ar putea ca undeva să fie ceva care să ne pună în pericol. Ceea ce am făcut a fost că nu l-am liniștit nici pe el, nici pe noi. Ne-am șicanat în continuu și pierzătorii suntem tot noi, pentru că pompierul e parte din fiecare. Iar el are un singur scop: să ne protejeze; și vrea de la noi un singur lucru: să îl ascultăm.
Vă invit să stați zilele acestea și să povestiți cu el. E posibil să aflați lucruri noi despre voi și mai ales despre resursele voastre.
Psihoterapeut Ancuța Coman
Tel.: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Foto copertă articol: Unsplash
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/
Lasă un răspuns