Zilnic sunt martoră și participantă la următoarea situație: stând într-un restaurant sau cafenea, intră un copil mic și toată lumea în jurul începe să se copilărească. Ospătării se ascund după tavă și își scot fețele pe deasupra ei spre încântarea micuților. Turiștii de la alte mese bat din palme, se strâmbă sau încearcă să le atragă atenția pentru a avea măcar de la distanță o reacție a copilului. Unii copii merg de-a bușilea, primesc încurajări, oamenii se apleacă pe lângă masă și îi îndeamnă să continue. Brațe larg deschise îi încurajează să ajungă până la ei.
Știți cum sunt oamenii în vacanță, mai relaxați, mai voioși, poate acesta o fi motivul, trebuie să recunosc că aici parcă am observat cel mai des fenomenul acesta.
Mă gândeam cum se transformă atitudinea noastră pe măsură ce creștem, cum așteptările celorlalți cresc, cum sprijinul se schimbă sau dispare, cum zâmbetele se dau mai răruț, că-i mai drăguț, cum nu ne mai spunem că ne iubim și altele de acest gen.
Dacă am păstra măcar puțin din atitudinea aceea pozitivă pe care o avem pentru un copil și ne-am oferi-o și mai târziu pe parcursul vieții, sunt convinsă că am avea societăți cu indivizi mai sănătoși mental și cu o inteligență emoțională ridicată. Probabil că am trăi într-o lume mai colaborativă și mai axată pe soluții, nu atât de mult pe probleme.
Văd oameni serioși și încruntați cum se prostesc cu acei copii și mă întreb de ce nu se pot întoarce spre partenerul de la masă la fel de descrâncenați, de relaxați cum se uită la acei copii.
Iubesc oamenii care zâmbesc, care se bucură din lucruri mărunte, care cântă singuri în mașină sau pe bicicletă, care salută străinii și copiii.
Ieri era o fetiță pe scuter cu mama ei, fredona ceva și părea că se simte în largul ei. Dacă organiza un spectacol, m-aș fi dus și aș fi aplaudat-o tare. Mi-a rămas în minte imaginea ei ca a unui om care se simte bine în pielea lui.
Nu mă gândesc la o societate în care oamenii să se schimonosească și să se prostească, deși nu cred că ar strica nici asta, măcar din când în când. Mă gândesc la o societate în care să apreciem mai mult lucrurile simple pe care le fac ceilalți, să nu luăm nimic de-a gata, să ne gândim mai mult la mărunțișurile și la micile eforturi pe care le fac cei din jurul nostru și mai ales, să o lăsăm mai ușor cu orgoliile. Să zicem mai des mulțumesc, să aplaudăm mai mult, să ne descrâncenăm, să nu mai luăm atât de în serios viața asta și să o percepem dincolo de ceea ce a par a fi greutăți. Foarte puține sunt pentru totdeauna, așa că oricât de neagră pare o situație, la un moment dat va trece sau vom învăța să o privim în ochi și să ne fie mai ușor să trecem prin viață cu ea.
Așa că, oameni buni, fiți mai atenți, mai încurajatori și mai prezenți în relațiile cu voi și cu cei din jurul vostru. Asta face diferența în cele din urmă, cum ne-am purtat cu noi și cu dorințele noastre și cum am interacționat cu cei din jurul nostru.
Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Sursă foto copertă articol: Unsplash
Ancuța
Servus, Ancuța!
Uite, chiar la același lucru ne gândeam și noi când eram în vacanță, noi fiind și părinții unui băiețel, care mereu era în centrul atenției turiștilor, ba chiar eram opriți din plimbările noastre de dragul copilului.
A, și mai vreau să spun ceva, Andrei al nostru e sociabil din fire și salută pe toată lumea… Rar se întâmplă acasă să i se răspundă la salut.
Te pup cu drag și vă doresc zile senine.
Hello, Ariadna! Haideți cu el încoace! 🙂
Da, așa e, din păcate, nu prea avem timp de lucruri mărunte și frumoase. Sper să se mai descrețească și pe la noi frunțile mai des.
Vă pup! :*