Iată un subiect de care m-am tot lovit de-a lungul ultimilor ani: prietenia dintre părinte și copil, un deziderat pe care îl aud des de la părinți.
Această idee de prietenie apare din diferite motive:
- părinții nu au o relație sănătoasă de cuplu și copilul ajunge la mijloc, ca și confesor, de cele mai multe ori, ajungând să fie nevoit să ia partea unuia dintre părinți, fenomen care se numește în psihologie triangulare.
- părintele are propriile anxietăți și consideră că dacă îi spune copilului că pot fi prieteni, acesta din urmă va veni mai des să i se confeseze și să îi spună lucruri despre anturajele în care este, despre ceea ce face atunci când este în afara casei.
- părintele a experimentat la rândul lui o copilărie în care părinții săi erau distanți sau absenți și atunci consideră că o relație de prietenie cu propriul copil nu-l va face pe el să treacă prin aceeași experiență. Din păcate, căutând să ne protejăm copiii de experiența pe care noi am avut-o, ajungem de cele mai multe ori tot acolo, dar altfel. Educația prin reactivitate este o educație în care suntem de fapt deconectați de la nevoile reale ale copilului, încercând să îi oferim ce am fi avut noi nevoie când eram copii.
Nu este sănătos și nu avem cum să fim prieteni cu copiii noștri din mai multe motive:
- Confuzia de roluri. Un părinte este un părinte, iar copilul așteaptă de acolo granițe sănătoase, conținere, limite, ghidaj. Atunci când părintele este uneori permisiv ca un prieten și încearcă o relație de la egal, pentru ca mai apoi să devină ferm, asta devine confuzant pentru copil, ca un dublu mesaj, care în timp poate chiar să ducă la tulburări afective și de comportament. Foarte important de menționat aici faptul că fermitatea nu înseamnă abuz de niciun fel, ci limite puse cu respect și blândețe, explicându-i copilului motivul pentru care sunt necesare acele limite.
- Confesiuni nesănătoase. Copilul nu poate susține o relație de reciprocitate cu părintele. O prietenie implică confesiuni de ambele părți, ori atunci când un părinte se confesează copilului despre relația pe care o are cu celălalt părinte, copilul ajunge într-un conflict emoțional: dacă ia apărarea părintelui care se presupune că îi e prieten, atunci îl trădează pe celălalt părinte, iar dacă îi ia apărarea celuilalt, atunci îl trădează pe cel care se confesează. Din păcate, acesta este un joc periculos pentru copil cu implicații majore și deloc pozitive pe termen lung.
- Partenerul simbolic. Dacă mergem pe firul confesiunilor nesănătoase pe motiv că suntem prieteni și ne spunem totul, în timp copilul se transformă în partenerul simbolic al părintelui. Cu alte cuvinte, tipul de conectare pe care părintele ar trebui să îl aibă cu partenerul, ajunge să îl aibă cu copilul. Din păcate, de foarte multe ori, acest fenomen se întâmplă frecvent în familille unde cei doi părinți sunt deconectați emoțional sau în familiile în care a existat un divorț, iar copilul a rămas cu unul dintre părinți. Pe termen lung, copilul devenit adult va avea dificultăți în a lega relații intime și adesea se va simți împovărat de vină. Deși ca părinte singur este mult mai greu de crescut un copil, este important să ne căutăm noi suport în altă parte. Dacă pentru noi e greu, pentru copil poate fi inimaginabil de dificil.
- Roluri inversate și maturizarea prematură. Din dorința de a putea să susțină un soi de reciprocitate, adesea ceea ce se întâmplă este că rolurile se inversează și copilul se maturizează mai devreme pentru a-și putea susține părintele, atunci când din confesiunile lui reiese că ar avea nevoie de ajutor. Este o povară mult prea mare pentru umerii mici ai copilului, dar acesta se va strădui mereu să își protejeze părinții când de acolo este perceput un mesaj de ajutor. De aceea este important ca părinții să se susțină unul pe celălalt în fața copiilor și să își rezolve între ei neînțelegerile.
- Percepția greșită pentru ce înseamnă prietenia. Experimentând pentru prima oară o relație de prietenie în care copilul se simte împovărat sau condiționat, pe termen lung, acesta fie va avea așteptări mari de la prietenii lui (să li se accepte lucruri așa cum acceptau și părinții, dacă aceștia au fost permisivi), fie va considera mult prea grele relațiile de prietenie, cu prea multe de dus, fie se va angaja în relații de prietenie cu persoane care au nevoie de ajutor în speranța că le va putea salva.
Tot ceea ce am scris mai sus sunt mesaje și lucruri care nu se întâmplă la un nivel conștient, dar care rămân cu copilul până la vârsta adultă, unde de obicei încep să apară dificultăți, tulburări și atunci ajungem la ideile de mai sus, caz în care copilul devenit adult se confruntă cu multe dificultăți în setarea de granițe și în îndepărtarea loialităților inconștiente față de familia de origine. Este un proces greu, de multe ori cu renunțări la terapie din cauza vinovăției de a chestiona modul în care a fost crescut (fenomenul familiei perfecte), un proces care poate dura mult timp și care necesită efort susținut mult timp și după încheierea terapiei. Când vedem cu adevărat și decidem să lucrăm la ceea ce se află în fața noastră este momentul în care începe schimbarea.
Revenind, este important să nu uităm că la baza familiei se află cuplul și acesta trebuie să aibă grijă de partea vulnerabilă, adică de copii.
Firesc și sănătos este să ne desprindem de părinții noștri pentru a ne putea maturiza și pentru a ne crea o familie la rândul nostru, pentru a crește într-un mod armonios.
Din cele mai vechi timpuri se vorbește despre părăsirea cuibului, drumul inițiatic, plecarea de acasă etc. Din păcate, deși plecăm fizic de acasă e posibil ca loialitățile nesănătoase și mrejele familiei să le simțim încă strâns în jurul nostru.
Diferențierea de familia de origine nu înseamnă despărțirea de ei sau lăsarea lor în urmă, ci este vorba de acel spațiu de care avem nevoie să creștem, să ne formăm propriul sine și propriile experiențe.
Copiii noștri au nevoie să simtă că noi suntem mai blânzi, mai puternici, mai capabili și mai conținători, iar pentru asta e nevoie să rămânem părinții lor, oferindu-le spațiu să crească și să se maturizeze, adaptându-ne comportamentul la etapa de viața în care aceștia sunt.
M-aș bucura ca acest articol să ajungă la cât mai multe persoane și consider că un astfel de subiect nu ar trebui să lipsească de la cursurile de parenting. Conștientizare și cunoașterea din timp a acestor informații poate avea un mare impact pozitiv în societatea noastră și mai ales asupra sănătății mentale a copilului.
Psihoterapeut Ancuța Coman
Tel.: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Acest articol apare și pe site-ul Cortului Terapeutic.
Foto copertă articol: Unsplash
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/
Lasă un răspuns