În anii trecuți această întrebare era aproape standard la finalul primei sau celei de-a doua ședințe de terapie. Oamenii mă întrebau dacă e normal, dacă au vreo șansă să scape de ceea ce îi frământa pe interior.
În ultimul an a urmat o normalizare a stărilor noastre care ne-au asaltat odată cu venirea pandemiei. Îmi amintesc cum pentru mine devenise copleșitor la un moment dat să tot văd evenimente și webinarii pe diferite teme, parcă aveam nevoie să integrez ce se întâmplă și abia apoi să văd ce am nevoie să fac. Dar acesta era doar procesul și m-am gândit cum pentru alți oameni probabil că e folositor. Că a fost sau nu, nu știu, dar cu siguranță, simpla lor prezență, a acestor evenimente, faptul că ele existau ne făcea să ne simțim normali, în grafic.
Treptat, așa cum se întâmplă cu orice traumă care se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp, am început să o integrăm în viața noastră, să îi minimalizăm impactul, să o batjocorim pe alocuri, să nu mai avem răbdare cu noi și cu cei din jur, etc.
E important să specific faptul că mă refer la această pandemie ca fiind o traumă, pentru că asta este, o traumă colectivă.
Practic ce s-a întâmplat treptat în acest an este că ne-am obișnuit cu ceva greu de dus și dureros care nu este ușor tolerabil, care din punct de vedere emoțional epuizează.
Viața noastră se desfășoară pe un fundal gri și oricât ne-am strădui să nu ne uităm acolo, creierul nostru face o muncă dublă. Pe de o parte încearcă să proceseze fundalul și să-i dea un sens, ceea ce înseamnă că pedala noastră de panică tot este apăsată, iar pe de altă parte, încearcă să ducă la bun sfârșit sarcinile noastre de peste zi.
Un alt lucru care s-a întâmplat anul acesta este că, dacă vă mai amintiți, parcă așteptam să scăpăm de 2020 ca de o pătură grea pe care o lăsăm în spate și în lumina descoperirii vaccinului ne așteptam ca în 2021 lucrurile să intre pe făgașul normal. E ca și cum ne-am fi așteptat la o minune, nu la un proces, ceea ce este de fapt această revenire, care realist vorbind, nu va mai fi o revenire la ce a fost, ci o revenire la ceva mai ușor suportabil pentru ființa umană, ținându-se cont și de ceea ce trăim în prezent. Fiecare eveniment major de acest gen din istoria omenirii a schimbat ceva și nu neapărat în rău. Să nu uităm totuși că la început de 2020 a lucra online, de acasă, era folosit ca beneficiu la interviurile de angajare.
Revenind la ideea acestui articol, treptat s-a pierdut pe drum, în toate aceste luni faptul că ceea ce noi experimentăm este o traumă colectivă, că este un fundal greu și că pe acest fundal încercăm noi să ne ducem viețile cât putem de bine.
Tragem de noi ca și când nu ar mai exista această pandemie, ne așteptăm de la noi să performăm, nu înțelegem de ce mintea noastră este în ceață și ne e greu să luăm decizii, de ce parcă nu ieșim dintr-o stare de greu și oboseală, de ce parcă mergem pe pilot automat, de ce anxietatea apare tot mai des în peisaj, iar episoadele de tristețe, aparent fără motiv, sunt și ele prezente. Toate acestea sunt semne ale traumei și ale stresului post-traumatic, ceea ce înseamnă că, din păcate, chiar și după ieșirea treptată din această pandemie, multe dintre aceste manifestări vor mai rămâne o vreme cu noi sau vor mai apărea din când în când.
Scriu toate astea nu pentru a vă speria, ci pentru a normaliza ceea ce e firesc acum. E greu și e firesc să ne fie și nouă greu.
Deci da, e normal prin ceea ce treci, doar că nu uita că nu trebuie să treci singur prin asta. Dacă lucrurile devin prea grele, caută ajutorul unui specialist.
Mai ales în aceste momente avem nevoie să fie acolo cineva care să ne poată fi alături.
Zile fără presiune pe tine,
Psihoterapeut Ancuța Coman
Tel: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Foto articol: Unsplash
Lasă un răspuns