Am găsit informații despre filmul Eternal Sunshine în cartea lui Peter Levine, Traumă și memorie. Autorul își exprimă îngrijorarea pentru ziua în care vom putea cu adevărat să ștergem amintiri din mintea noastră. Chiar dacă la o primă vedere putem spune că da, ce bine ar fi să se poată acest lucru, să putem șterge cu buretele imagini și fapte care la un moment dat ne-au rănit, întrebările rămân: Cine am mai fi noi fără istoria noastră?, Nu am fi sortiți să repetăm într-o formă sau alta ceea ce am șters deja?, Oare chiar ne dorim cu adevărat să fugim de cine suntem?, Putem face asta? etc.
Corpul își amintește, rămân senzații, rămân impulsuri, obiceiuri etc.
Dar să vă povestesc despre film. Este vorba despre doi protagoniști, Clementine și Joel. Cei doi se află într-o relație toxică, așa că ea decide să apeleze la serviciile unei clinici care poate șterge toate amintirile pe care le are cu partenerul ei.
Aflând despre ce a făcut Clementine, Joel decide la rândul lui să facă același lucru. Așa că apelează și el la aceleași servicii și decide să o șteargă din mintea lui cu tot ce ține de ea. Cea mai mare parte din film arată ce se întâmplă în acest proces, cum deși este conectat la aparate și anesteziat, în mintea lui se răzgândește, își dă seama că în acea relație nu e doar durere. Vrea să păstreze măcar o amintire plăcută, dar nu mai are putere de decizie, corpul nu răspunde sub anestezie, cuvintele nu pot fi rostite. Deși încearcă să păstreze o bucățică din ce a fost relația lor și trece printr-un chin lăuntric încercând să facă asta în timp ce este anesteziat, Joel nu reușește. În acest timp, Clementine pare că are o criză de identitate în casa ei, un soi de atac de panică, simte că se pierde, că îmbătrânește, că dispare, deși Joel (teoretic) nu mai este în viața ei și ea nu știe de ceea ce se întâmplă. Cu toate astea simte că dispare de undeva, că undeva nu mai e, că o parte din ea moare.
Cei doi află despre faptul că fiecare a șters amintirea celuilalt de la secretara clinicii, care la rândul ei apelase la aceste servicii după ce avusese o aventură cu medicul fondator. Filmul pare o nebunie, o nebuloasă de gânduri, de amintiri, de trăiri, de senzații, dar încercând să vedeți dincolo de ele, probabil veți ajunge la concluzia secretarei: procesul este unul nesănătos și care poate distruge vieți în cele din urmă.
Înainte să afle de la secretară despre ce s-a întâmplat, cei doi protagoniști se întâlnesc chiar în locul în care se cunoscuseră în primă fază, pe o plajă, unde amândoi ajung inexplicabil într-o zi de iarnă. Se reîndrăgostesc, bineînțeles.
Ideea care mi-a rămas mie în urma filmului este că de fapt, nu putem șterge cine suntem, nu ne putem înăbuși emoțiile și reacțiile pe care le avem în fața unei situații sau a unei persoane care a avut și care încă are un impact asupra noastră.
Este limitativ să credem că amintirea este doar în mintea noastră, la nivelul creierului. Experiențele pe care le trăim, le trăim cu tot corpul. Chiar dacă ele sunt stocate sub formă de imagini sau ne este mai ușor să le exprimăm așa, asta nu înseamnă că sunt scuturate de emoție și de reacțiile pe care le trezesc în corpul nostru.
Dacă tot suntem la acest capitol, vă recomand și animația Song of the sea. În acest film, o mamă își dorește să nu-și mai vadă fiul suferind, așa că decide să îl împietrească, să îi ia emoția și să îl transforme într-o stâncă. Ajunge să facă asta cu toate durerile și emoțiile pe care ea le consideră negative și treptat transformă oameni și creaturi ale pădurii în stânci. De fapt, ceea ce face este să se scutească pe sine de durerea pe care i-o provoacă suferința pe care o vede în lume. Dar e mult mai mult decât atât în această animație. Vă invit să o vizionați.
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Foto copertă articol: Ryan Holloway, Unsplash
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/
Toate cele bune,
Psih. Ancuța Coman
Lasă un răspuns