Ne-am dori să ne vindecăm repede, să treacă durerea rapid. E un răspuns firesc, ne dorim să fim bine, nu ne dorim să stăm în durere sau să agonizăm.
Articolul de azi este despre dorința de a trece repede peste durere și de a vindeca părți care au fost rănite în noi.
Însă înainte să vorbim despre asta, să ne gândim la o rană fizică. Probabil ați auzit că fiecare corp are propriul său ritm de vindecare. Aceeași rană poate să se vindece mai repede sau mai încet. Dacă ea vine, de exemplu, peste o altă rană cicatrizată, poate dura mai mult procesul. La unele persoane, rana prezintă risc mai mare de infectare, etc. Ceea ce vreau să spun este că fiecare organism este diferit și poate răspunde altfel la același tip de tratament. De aceea sunt persoane care suferă de unele efecte averse, iar altele de niciunul.
În ceea ce privește traumele pe care le ducem cu noi, lucrurile stau cam tot la fel. Să luăm următorul exemplu: același terapeut, folosind aceleași tehnici, dar cu doi clienți diferiți. După cum vă puteți imagina, rezultatul apare în alte forme, la alte intervale de timp, pentru că fiecare proces de vindecare este diferit. O terapie desfășurată într-un mod sănătos este o terapie care se desfășoară în pași mici, în așa fel încât schimbarea să aibă timp să se integreze. A intra cu tunurile în zidurile oamenilor nu este o soluție, din contră, poate fi uneori mai traumatizant decât motivul pentru care persoana a venit la cabinet. De ce? Pentru că dacă atunci nimeni nu a avut grijă de mine, am venit aici unde sunt insecurizat de o persoană care se presupune că știe să lucreze cu părțile sensibile ale ființei umane. Dacă nici această persoană nu poate să lucreze cu grijă cu mine, atunci eu am ceva, sunt defect/ă. Cam astfel de conexiuni face creierul nostru.
Soluțiile rapide oferite persoanelor îndurerate de poveri pe care le cară de ani de zile pot fi de-a dreptul periculoase.
Când mă refer la ziduri, mă gândesc la mecanisme de apărare.
Mecanismele de apărare, așa cum le spune numele, sunt acolo să ne apere de ceea ce creierul nostru a perceput ca fiind un pericol. Acest semnal apare întrucât probabil ca într-un anumit moment al vieții noastre să fi fost expuși la o durere mare. Ceea ce face creierul sub imperiul traumei este că ulterior orice stimul legat de traumă ne face să stăm în gardă, iar dacă asta se tot întâmplă, creierul „învață” că a sta mereu în gardă e soluția. Adică devine hipervigilent, e mereu în alertă. Asta înseamnă că persoana ajunge să trăiascăzilnic, constant cu un sentiment de teamă, pe care adesea și-l reprimă sau și-l ascunde în adicții sau alte comportamente nesănătoase. În aceste cazuri, inclusiv ceea ce considerăm sănătos poate deveni nociv. De exemplu, sportul sau preocuparea excesivă pentru mâncat sănătos sau pentru orice altceva ce este promovat social. Este vorba de energia pe care o depozităm acolo și de ce facem anumite lucruri. Dacă le folosesc ca un scut sau ca un refugiu, varianta sănătoasă ar fi să mă uit la ce este în spate, la ce mă face să fug.
Așadar aceste mecanisme de apărare sunt de fapt mecanisme de supraviețuire, pentru că asta fac: ne protejează într-o lume periculoasă (așa cum o percepe creierul sub traumă), pentru a ne ajuta să mergem mai departe, să supraviețuim.
Dacă ați ajuns cu cititul până aici, probabil că v-ați dat seama de complexitate.
Nu putem acoperi un vulcan cu o pătură, așa cum nu putem vindeca o rană profundă cu un plasture. Deși pare cât se poate de logic, tot mai încercăm asta și tot mai lăsăm să se adune durere. Sigur, dacă mergem pe capacitatea de a face asta, putem. Și să acoperim vulcanul, și să aplicăm plasturele, dar de fapt nu rezolvăm nimic, poate doar ne încălzim cu ideea că am făcut ceva. Încercăm să ducem până când nu mai putem. Am scris despre asta aici.
Mai repede nu înseamnă mai bine, a intra cu tunurile în ziduri fără să știm cât sunt de înalte, de groase, fără să le cunoaștem textura, poate să fie foarte dăunător. Expune persoana fără să o pregătească. E ușor să destabilizezi pe cineva. Ai nevoie de niște noțiuni minime de psihologie și de cunoașterea unor clișee sau tipare pe baza cărora să adresezi câteva întrebări. Însă nu acesta este scopul terapiei făcută în mod sănătos. Scopul ei este să fim acolo într-un mod conținător, să înțelegem și cu răbdare să ghidăm clientul spre vindecare.
Dacă ați mai citit articolelel mele, probabil știți deja că nu cred în miracolele injecției cu psihologie pozitivă (adică aceea care ne spune că dacă nu suntem cu fericirea la cote maxime atunci e ceva greșit cu noi, și nici în soluții minune). Desigur, la nivel comportamental se poate interveni cu ceva tehnici, însă dincolo de a dresa o reacție, vindecarea înaseamnă a merge cu grijă și alături de cineva de încredere în acea pădure întunecată în care până atunci ai fost singur/ă și din care poate că ai ieșit de ceva timp, dar creierul tău pur și simplu nu poate integra că e în siguranță, că nu mai e acolo.
Iar sentimentul de siguranță vine atunci când cineva cald, pregătit și conținător e acolo pentru noi și ne ghidează, oferindu-ne încredere la fiecare pas.
Psihoterapeut Ancuța Coman
Tel.: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Dacă acest articol ți-a fost util, te invit să îl distribui și nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/
Foto copertă articol: Ben Klea, Unsplash
Lasă un răspuns