Circulă pe Facebook o știre despre o ursoaică rămasă captivă în propria cușcă mintală.
Pe scurt, povestea sună așa:
Este cazul ursoaicei Ina, care a trăit la Grădina Zoologică din Piatra Neamţ în aceeaşi cuşcă cu sora sa, Anca. Din acest motiv, Ina se învârte într-un cerc cu rază mai mică de un metru, deşi sanctuarul are o suprafaţă de mai multe zeci de hectare.
„Nu face chiar toată ziua această mişcare. Se mai duce, se plimbă, se bucură de natură, dar are momente în care se întoarce la amintirile, poate, acelei perioade deloc plăcute din viaţa ei şi se mişcă, aşa cum se poate vedea şi în imaginile de pe pagina de facebook a sanctuarului, în cerc, într-un spaţiu foarte limitat”, a povestit Paula Ciotlos, vicepreşedinte AMP Braşov.
aIna a fost prizoniera Grădinii Zoologice din Piatra Neamţ timp de 20 de ani. Deşi este la Zărneşti de peste 6 ani, ursoaica nu a reuşit să depăşească trauma pe care a suferit-o în perioada în care era pui şi în tinereţe. Cazul Inei nu este unul singular. „Avem alţi urşi care se mişcă de parcă ar fi pe o potecă, înainte şi înapoi, fac câţiva paşi într-o parte, se întorc pe acelaşi drum şi fac lucrul acesta ore în şir. Sunt traume, sunt traume mari, de care, din păcate, unii dintre ei nu scăpa niciodată”, a mai adăugat Paula Ciotloş. Sursa Bună ziua, Brașov.
Găsiți știrea în întregime aici.
Putem vorbi despre cușca din mintea ei, dar în același timp e nevoie să înțelegem că încă are nevoie de ea. De-asta se tot întoarce acolo, în acel cerc. De fapt, noi vedem că nu o protejează, dar ea vedea altceva.
Din păcate, acestea sunt o parte dintre efectele unei traume și până ce persoana vede alte cărări decât cea bătătorită, e un proces întreg, un proces de explorare. Mai un pas la stânga, mai un pas la dreapta, ne întoarcem înapoi în confortul captivității, până ce treptat, cercul se mărește și uneori au loc de-a dreptul transformări.
De ce durează psihoterapia mai mult pentru unele persoane?
1. Pentru că două persoane care au aceeași traumă (au fost în același accident, de exemplu), fiecare a resimțit durerea diferit, fiecare a experimentat altceva. Durerea e mereu subiectivă. Chiar dacă noi îi spunem la fel, durere, ea se simte diferit de fiecare dintre noi. Asta nu înseamnă că unii suntem mai slabi și mai puternici, ci doar diferiți.
2. Pentru că deși terapeutul vede, de multe ori celelalte cărări, să scoți omul brusc din „circuitul” lui ar înseamna să îl traumatizezi din nou.
Iar trauma care vine de la îngrijitorul față de care ți-ai făcut curaj să te deschizi, de multe ori, lasă răni mult mai adânci decât trauma care te-a adus la el în primă fază.
Acest animal nu se vede mare, greu și puternic. Se vede mic, speriat și neputincios. Pentru a lucra trauma e nevoie în primul rând ca ursul să se vadă urs, așa cum e el. Mare, puternic și capabil. Altfel va fi copleșit de propria durere.
Noi, cei care vedem această imagine, știm că binele ei, de animal sălbatic este să depășească acest circuit și să zburde liber. Știm că asta ar face-o fericită. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune că a obosit să tot facă acel circuit, dar că nu poate ieși din el. Și așa e. Încă mai are nevoie de el și asta e ok.
E trist și dureros, dar cel mai mult în terapie durează procesul de a-i ajuta pe oameni să vadă din afară cum arată propriul circuit și să facă un pas în afara lui, chiar dacă, declarativ ei spun că de-asta au venit la terapie, să le fie bine. Sigur că de-asta au venit, dar e nevoie de timp pentru a ajunge la asta, pentru a lucra cu părțile sensibile, pentru a face treptat pași spre schimbare. E nevoie de timp pentru ca ei să vadă ce vedem noi.
Ne întâlnim cu oamenii și iată, cu viețuitoare de orice fel, în punctul în care sunt ei, nu în punctul în care ne-am dori noi să fie și nici trăgând de ei din spațiul în care încă se simt în siguranță, deși nu își mai doresc să fie acolo. A scoate pe cineva brusc din propria poveste de viață, pentru că noi știm că se poate mai bine, înseamnă a obține efectul invers, a bulversa și mai mult. Ne întâlnim cu oamenii acolo unde le este lor familiar să stea. Și stăm cu ei acolo cât au nevoie, dar mereu având în minte spre ce vrem împreună să ne îndreptăm, iar după ce am tot stat și am tot privit din diferite perspective, vine o zi când împreună ne ridicăm și plecăm de acolo.
O traumă nu este o sentință, nu suntem condamnați la a merge în cercuri toată viața. Mai mult decât atât, lucrând cu ea, ajungem să devenim mai rezilienți, mai siguri pe noi, să creștem. Pentru că asta se întâmplă când lucrezi la tine, crești.
A avea răbdare cu tine în proces nu este doar o expresie în terapie, ci de cele mai multe ori face diferența legat de cum o să arate viața acelui om.
Cum am mai spus-o de atâtea ori, lucrul cu trauma este în sine o responsabilitate, dincolo sau în plus de aceea de a fi terapeut.
Dacă ți-a fost util să citești acest articol, dă-l și tu mai departe. Poți aduce o rază de sens și de lumină în viața cuiva.
Tel.: 0733 022 962
Email: ancuta.f.coman@gmail.com
Sursa foto copertă: Bună ziua, Brașov
Mă poți urmări pe Facebook aici: www.facebook.com/ancutacoman.ro/
Articole similare:
- Fiecare zi e specială, dar nu fiecare zi trebuie să fie specială
- Sufletul pereche nu se naște, se face
- Și psihoterapeuții merg la terapie (sau așa ar fi sănătos și indicat)
- Nu trebuie (și nu avem cum) să fim mereu pozitivi și cu zâmbetul pe buze
- Dacă nu îți cunoști nevoile, mereu vei avea nevoie de mai mult
Lasă un răspuns