De ceva timp se conturează în mintea mea acest articol, poate chiar de dinainte de a-mi deschide blogul. Se pare că i-a venit timpul să îl aștern pe hârtie.
Dacă aș fi scris aceste idei acum ceva timp, cu siguranță ar fi sunat diferit. Cred că eram mult prea înverșunată pe specialiștii în domeniul „viață” care apăruseră pe piață. Unii mai de care ca alții, care să ne ofere liniștea și să ne ajute să ne găsim sensul în viață. Mă bucur că nu l-am scris atunci pentru că probabil mi-ar fi fost greu să delimitez pe hârtie acești propovăduitori de adevărații specialiști care pot face o diferență în viața și în dezvoltarea noastră.
Îmi amintesc cum anul trecut am mers la o conferință de două zile, pentru care am plătit aproape 100 Euro. Suna bine, m-am documentat, am văzut câteva filmulețe cu trainerul. Am decis că vreau să merg. Totul a decurs foarte bine în prima parte a zilei, cel puțin din punctul meu de vedere. După masa de prânz am primit o oglindă care a trecut din mână în mână și ni s-a spus să ne adresăm cuvinte de iubire către propria persoană. Vă puteți da seama de reacția mea. Mi s-a părut total fals și nepotrivit. La pauză am plecat, nu înainte de a trece printr-o serie de îmbrățisări cu „energie pozitivă” cu o parte din oamenii de acolo pe care nu i-am văzut în viața mea. Am considerat că dacă am pierdut banii, să nu îmi pierd și timpul. Nu am mai revenit. Acest tip de conferință nu mi se potrivește, deloc. Nu mă reprezintă. Erau acolo oameni extaziați, lor părea că li se potrivește. Un astfel de workshop care îmi promite mie schimbare prin a-mi spune cuvinte frumoase într-o oglindă, nu se potrivește stilului meu. Îmi produce alte reacții, nicidecum schimbare, iubire de sine sau găsirea sensului în viață.
Am scris acest articol pentru că îmi dau seama că se cer prea multe de la noi și asta mai ales pentru că a înflorit piața gândirii pozitive. Nu mai avem voie să fim triști, furioși, nu ne mai exprimăm puncte de vedere, ne setăm să fim pozitivi, ascundem sub covor ce nu e acceptat social și mergem cu zâmbetul pe buze mai departe. Ei bine, eu cred că lucrurile nu se rezolvă așa și că mai mult rău ne facem.
Să schimbăm, să dezvoltăm, să simplificăm, să fim într-un fel sau altul, să mergem acolo, să slăbim, să fim fericiți, să ne găsim calea, să ne găsim rostul în viață, să cerem o mărire de salariu etc. Și eu îndemn spre schimbare prin articolele mele. Aș vrea să rectific asta prin a vă spune să schimbați ce vreți voi să schimbați și nu ce se așteaptă alții să schimbați la voi. Iar dacă voi sunteți ok cu voi așa cum sunteți și dormiți liniștiți, nu vă mai gândiți la ce cred ceilalți. Dacă vreți să schimbați ceva, ați încercat din răsputeri, dar nu reușiți, poate ar fi timpul să acceptați asta. Vine momentul în care trebuie să acceptăm sau să mai așteptăm, să mai luăm o pauză.
Mă uitam la filmulețe cu fete plinuțe, supraponderale chiar, care spuneau că se plac așa cum sunt. Mi se părea că se mint pe ele, cum să nu vrei să schimbi asta? Și eu îmi spuneam că mă plac așa cum sunt, dar mă mințeam, mă mințeam tare. Acele fete pot ajunge să se accepte și să se placă așa cum sunt, chiar dacă societatea nu promovează asta, chiar dacă poate sănătatea lor suferă din cauza asta. Pur și simplu, se acceptă pe ele. Un pic mi-e greu să cred asta și în timp ce scriu aceste rânduri, trebuie să recunosc. Probabil din cauză că văd povestea lor prin lentila poveștii mele.
Zilele trecute am găsit din întâmplare un filmuleț în care cineva spunea despre cât este de importantă disciplina și că ea începe la prima oră a dimineții. Dar filmulețul nu doar transmitea ideea, ci trainerul itera mult pe ea. La un moment dat mi se părea că e cel mai important lucru din lume, să mă trezesc de a doua zi la 6, pentru că altfel nu merge. Eu cred că este importantă disciplina și cred că ar fi frumos să înceapă la prima oră, dar mie nu mi se potrivește, aș pune o presiune nesănătoasă pe mine încercând să mă trezesc zilnic la ora 6 și să merg la alergat, de exemplu. Prefer să mă trezesc la 8 și atunci să-mi încep ziua.
Cred foarte mult în schimbare și în capacitatea noastră de a evolua. Am susținut și voi susține asta în continuare. Este important să ascultăm părerile celorlalți despre noi și să decidem ce facem cu ele, dacă ni se potrivește să schimbăm acel lucru sau nu. Însă nu cred în schimbarea prin presiune, cea care vine nesănătos de la ceilalți, acea impunere cumva, care este încărcată de energie nesănătoasă.
Schimbarea e inevitabilă, ea se întâmplă prin simplul fapt că timpul curge, prin simplul fapt că interacționăm între noi și împărtășim puncte de vedere diferite, idei, dorințe etc. Uneori se întâmplă voit, alteori apare pur și simplu, uneori o aducem noi, alteori ne este adusă și găsim modalități de a o integra. Cert este că ea există și e constantă.
Deși poate părea eliberator, uneori e mult mai dificil să acceptăm ce nu putem schimba decât să schimbăm ceva.
Când e momentul să acceptăm ce nu mai putem schimba? Cred că nu există un răspuns unic pentru această întrebare. Fiecare și-l cunoaște, fiecare simte, dar aveți grijă cui vă încredințați gândurile și trăirile.
Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să te înscrii la newsletter cu adresa de email.
Sursă foto copertă articol: Unsplash
Ancuța
Lasă un răspuns